”Frica (și cei mai curajoși dintre bărbați pot simți frica) este o chestiune înspăimântătoare, o senzație atroce, un soi de descompunere a sufletului, un spasm groaznic al minții și inimii, doar amintirea căreia produce tremurături de agonie. Dar ea nu e prezentă când cineva este curajos, nici înaintea unei lupte. Nici în fața morții inevitabile, nici în fața formelor de pericol cunoscut : apare în anumite circumstanțe anormale, sub influențe misterioase, în fața riscurilor vagi. Adevărata frică, aceasta este ca o reminiscență a terorilor fantastice din trecut. Un om care crede în fantome și care își imaginează că percepe un spectru în întuneric, poate experimenta frica în toată teroarea sa.”
(Frica - Guy de Maupassant)

Anxietatea de boală este, din punctul de vedere al practicii medicale proprii, cel mai frecvent simptom cu care ma întâlnesc. Frica este catalizatorul principal care îl determină pe pacient să se prezinte la medic.

Probabil cea mai ridicolă, dar sinceră și emoțională întrebare care îmi este adresată de către pacienți este ”Ar trebui să mă panichez/să îmi fac griji?”. Din start, individul este setat pe teamă - practic mi se cere ajutorul în a opri frica.

Pacientul îmi solicită aprobarea, obiectivă și preferabil palpabilă că ceea ce îl supără nu este grav.

Deși ubiquitară, anxietatea de boală nu are mereu un aspect negativ, maladaptativ.

Cum am precizat deja, este driverul principal pentru un consult medical și poate preveni multe boli grave și complicații pe termen lung.

Nu pe această formă de anxietate vreau să mă concentrez, ci pe teama patologică, cea debilitantă și paralizantă, cea care determină modificări în starea dispoziție a pacientului, cea care îi întunecă rațiunea și sufletul, îi alterează relația cu el însuși și cu cei iubiți, care determină investiții inutile financiare și de timp, care nu doar că nu ajută procesul terapeutic, ba chiar îl îngreunează sau îl face imposibil.

Pe acest tip de anxietate vreau să mă concentrez, deoarece cu aceasta îmi este cel mai greu să mă lupt.

Mă confrunt tot mai des cu pacientul care, deși îi este dat asigurări de la mai mulți medici că este sănătos, acesta să tot solicite consulturi medicale, internări în spital și investigații scumpe doar fiindcă neliniștea interioară să îi spună că este bolnav.

Și eu și colegii mei demontăm ( sau încercăm cel puțin) diagnostice false puse de către dr Google, un efort intelectual și adesea emoțional inutil și contraproductiv pentru următorii pacienți (care nu mai dispun de aceeași disponibilitate afectivă și rațională), dar și pentru echilibrul psihic al medicului.

Nu o dată am fost pus în situația să fiu contrazis incisiv și continuu de către pacient sau aparținător (ITist, inginer, ba chiar astrolog, deci cu studii medicale mai ”subțiri„ decât ale mele) datorită unui site alarmist sau al unui vecin binevoitor, dar anxiogen 😁.

Nu vreau să las impresia că judec pacientul.

Acesta are mereu dreptate, și în modul în care percepe simptomatologia, cât și în gradul de percepție emoțională.

Eu însumi am trăit anxietatea de boală în mod patologic și intens, și o mai percep tranzitor și acum.

Sindromul studentului la medicină este un fapt real.

De-a lungul anilor de studiu și rezidențiat am „suferit„ de o multitudine de boli (unele despre care nici nu veți citi pe Internet), unele dintre ele mai rare, altele banale, dar mereu cu impact emoțional mai mare decât era necesar.

Consider că trăim într-o cultură a fricii; nu vorbim, nici la nivel individual, dar nici ca societate despre lucrurile importante, dar dureroase - iubire, sexualitate, boală și moarte.

Nu avem nici educația, dar nici deschiderea suficienta pentru a dezbate aceste aspecte.

Contrar filosofiilor orientale (mult mai oneste și tolerante) societatea nostră vestică este mai romanțată și axată pe evitarea durerii și neplăcerii, astfel încât, atunci când individul este pus în fațaunor angoase noi se pierde și alunecă pe panta fricii și derivei.

Din păcate însă, de pe această pantă este foarte dificil de scos pacientul.

Medicul singur (chiar dacă beneficiază de suportul integral al pacientului) nu este capabil să o facă.

Este nevoie de o abrordare de lungă durată, o abordare holistică și multidisciplinară (psiholog, medic, asistent, psihiatru, nutriționist, preot etc.) și una axată, cel puțin asta este părerea mea, pe originile acestei frici și nu doar pe mascarea simptomatologiei.

Acest articol este doar un început, o pledoarie pentru importanța acestei probleme de sănătate publică, cu implicații globale de tip epidemie.

Nu vreau și nici nu pot să o disec în totalitate, nici nu pot oferi soluții punctuale sau pe termen lung.

Anxietatea de boală este o realitate și dacă nu începem să discutăm sincer despre ea, și să nu îi acordăm importanța necesară, ACUM 🕛, cât încă mai putem rezolva ceva, va ajunge să creeze mai mulți pacienți decât afecțiunile medicale în sine .