“Pe calea fricii avem atât de multe condiții, așteptări și obligații încât ne creăm foarte multe reguli doar să ne protejăm împotriva durerii emoționale, pe când adevărul este că nu ar trebui să fie nici o regulă. Aceste norme afectează calitatea canalelor de comunicare dintre noi, pentru că atunci când ne este frică mințim.”
(Don Miguel Ruiz - Arta de a iubi)

„Nu pot să cred că mi s-a întâmplat asta”, ”Nu am avut niciodată așa ceva!”, ” Am avut atât de multă grijă de mine și uite ce am pățit!”.

Sunt doar o parte din reacțiile pe care le primesc când comunic un diagnostic.

Un aforism celebru susține că suntem 90% apă, practic niște castraveți cu anxietate. Cât de corect...

Încă nu am cunoscut om care vine la medic și să nu fie anxios.

Chiar dacă acel om este medic și el (subsemnatul nu face o excepție) vizita medicală este mereu o situație stresantă.

Chiar dacă simptomele de care suferi sunt ușoare, și de cele mai multe ori cauza este cunoscută inclusiv de către pacient, momentul în care intri în clinică sau spital acestea se exacerbează, iar diagnosticele încep să îți curgă prin cap - Dacă tusea asta este defapt semn de cancer pulmonar? Dacă oboseala de care sufăr este primul semn că am să mor? Urinez frecvent....și bunicul facea asta, și-a murit săracul demult.

Percepția noastră despre boli s-a schimbat mult în ultimii ani. Bunicii și străbunicii noștri aveau o abordare mult mai naturală față de boli și moarte.

Acceptau mult mai ușor boala și treceau mult mai ușor peste simptomele cotidiene de tipul durere de spate sau senzația de greață.

Cred și probabil că am dreptate, că vina este a medicinei moderne.

Dezvoltarea exponențială a tehnicilor de diagnostic și a metodelor de tratament ne-a indus percepția falsă de invulnerabilitate.

Nu de multe ori aveam aparținatori ai unor pacienți vârstnici sau terminali, în afara oricăror mijloace de tratament care mă implorau să le salvez bunicul, mama sau străbunicul.

Rețin și acum cazul unei bunici de 92 ani, cu o multitudine de boli terminale, pe care am internat-o din urgență, am informat nepoata că evoluția va fi una negativă, dar totuși când am informat-o despre decesul bunicii aceasta a început să mă acuze că am ucis-o și că am dat dovadă de neglijență în îngrijirea ei. Mai precizez încă o dată - 92 ani!

M-a pus mereu pe gânduri faptul că atât pacienții cât și aparținatorii reacționau diferit la diagnostic.

Unii intrau în depresie instant, alții în starea de negare, unii deveneau violenți alții apatici.

Foarte rar am avut parte de pacienți împăcați și senini - ce-i drept mi se părea ciudată această reacție, eram mai obișnuit cu furia.
Invariabil la fiecare era însă emoția.

Aceasta nu lipsea niciodată, chiar dacă era negativă sau pozitivă.

Ce încerc eu aici să transmit este să te pregătești mereu de încărcătura emoțională accentuată atunci când vii la medic.

Acceptă această situație, nu te ”lupta„ cu personalul medical sau cu familia, nu te simți mai prost sau mai sentimental decât oricine altcineva și nici nu te aștepta la miracole.

Boala este parte din viața noastră. La fel și moartea.

E foarte ușor să îți spun să accepți...știu asta.

Societatea noastră se învârte în jurul ignorării unor fapte de viață.

Nu vorbim de moarte, nu discutăm de boală, nu acceptăm sexul sau iubirea cum trebuie...sunt lacune majore care pe termen lung cresc nivelul de frustrare și de anxietate.

Nu e normal să te gândești la boală și la fragilitatea propriului corp doar când ajungi la medic și ți se pune un diagnostic.

Nu e nici ușor să îți vizualizezi corect și sincer propriile limite..ai nevoie de curaj și onestitate pentru asta.

Emoțiile sunt parte integrantă din ființa noastră, iar contactul cu serviciile medicale sunt mereu situații în care acestea o vor lua razna.