” Era imposibil să simți că ești în viață fără să te gândești imediat că într-o zi vei muri, se gândi ea. Și nici nu poți să te gândești la propria moarte fără să simți, chiar în acea clipă, miracolul vieții. Brusc își aminti că bunica îi spusese cam același lucru în ziua în care doctorul o anunțase că e grav bolnavă. ”Abia acum înțeleg cât de frumoasă e viața!” spusese ea. ”
(Lumea Sofiei – Jostein Gaarder )

Moartea este un aspect aproape deloc explorat în facultatea de medicină.

Mulți vor spune că e fals. În anul 6, în cadrul medicinei legale, învățăm despre tanatologie – știința morții – în care se descriu toate etapele parcurse în ultimul nostru drum. De la rigor mortis la putrefacție, ejaculare, degradare, până la dispariția senzațiilor și a bătăilor inimii, toate aceste procese sunt disecate la rece.

Dar dacă moartea mai presupune ceva? Ceva mai mult decât biologie. Ceva mai mult decât celule care mor, țesuturi care se dezintegrează și conștiințe care se sting.

În nici un an de facultate însă nu suntem învățați cum să întâmpinăm moartea. Nimeni nu ne arată cum să ne calibrăm după un deces. Cum să anunțăm o mamă că i-a murit fiica sau că soția a devenit văduvă. Moartea este tratată doar ca o evoluție posibilă a unei afecțiuni medicale!

Doamna Maria a fost una dintre primii mei pacienți. Probabil una dintre primii 50 de pacienți de care m-am „ocupat” în primul an de rezidențiat.

Nu îi mai rețin fața. Nu îi mai țin minte diagnosticul, dar având în vedere că la vremea aceea lucram pe o secție de cardiologie intervențională cel mai probabil că suferise un infarct miocardic. Nu îi mai rețin nici vârsta (avea probabil peste 70 ani).

Posibil să nici nu o fi chemat Maria, însă eu așa o păstrez în memorie și suflet.

Doamna Maria. Primul pacient care a decedat în grija mea. Asta țin minte cu exactitate. La fel de bine cum rețin momentul când am aflat că dânsa a murit.

Era o dimineață rece de iarnă, când am ajuns la spital.

În subsolul spitalului erau vestiarele unde se schimba personalul medical. Fiind rezident aveam vestiarul pe hol, pe culoarul unde se plimbau pacienți, brancardieri cu tărgi și aparținători rătăciți.

Era un hol plin cu dulapuri, cu o ușă șubredă prin care frigul iernii penetra cu ușurință. Ne schimbam în frig, în văzul tuturor, dar eram recunoscători cel puțin că aveam un dulap.

În timp ce mă schimbam a apărut asistenta de pe tura de noapte. Înainte să intre în vestiarul lor (asistentele aveau o altă încăpere, încălzită unde își schimbau hainele) m-a fixat cu privirea. În loc de un salut m-a întâmpinat cu o directivă.

Azi ai de lucru. Trebuie să completezi o fișă de deces.

Această afirmație mi-a rămas întipărită în memorie la fel de bine cum mi-a rămas stadializarea hipertensiunii arteriale.

Am de completat fișa de deces. Am rămas bulversat câteva secunde. Nu înțelegeam la ce se referă. Deces? Al cui? De ce eu?

A murit doamna ta din 203! Un alt detaliu nesemnificativ pe care îl rețin este salonul.

Primul meu contact real și intim cu moartea, fiindcă cadavre văzusem destule în facultate, s-a petrecut într-o dimineață friguroasă, pe un hol singuratic, dintr-un spital mare și dărăpănat.

Deoarece doamna Maria a decedat cu mai puțin de 2 ore înainte să ajung pe secție, aceasta era încă în salon, ”îmbrăcată” într-un sac negru și gros.

Trebuia să fiu un profesionist și să nu arăt emoții sau să simt acel moment; nu trecuse încă nici 3 luni de când am primit licența de medic până când am ajuns să gestionez un deces.

Trebuia să mă comport ca și cum ar fi o situație de rutină și să uit că în urmă cu doar câteva ore purtasem o discuție cu această persoană.

Am primit registrul de decese, un caiet lat, asemănător cu un album de fotografii, scos de undeva din epoca comunistă cu foi multe și învechite. După un instructaj rapid și plictisit din partea unui coleg de pe secție am început să-l completez.

Mintea îmi era disociată și mă concentram să nu greșesc (nu ai voie să greșești completarea acelui act medico-legal) ca să nu pun familia îndoliată pe mai multe drumuri – dacă ai completat o rubrică greșit, dacă ai omis o cifră sau dacă funcționarul de la primărie nu poate desluși scrisul aparținătorii sunt trimiși înapoi la spital pentru completarea unui nou document.

Fiind concentrat pe completarea datelor mi-am focalizat toată energia mentală pe acel aspect, reușind astfel să nu mă mai gândesc la decesul pacientei mele.

Cum am pus stiloul jos am fost anunțat că avem o nouă internare – un infarct de undeva dintr-un județ apropiat. Ce noroc! 😓😥😓)Puteam să îmi îndrept atenția asupra altui pacient.

Și așa, într-o dimineață din iarna lui 2013, cu stiloul primit cadou după absolvirea facultății, am încheiat în mod oficial viața doamnei Maria.