“Trăiți o viață activă printre oameni care fac lucruri demne – păstrați ochii, urechile, mintea și inima deschise pentru a absorbi adevărul; și apoi spuneți despre lucrurile pe care le cunoașteți, ca și cum le-ați cunoaște. Lumea va asculta, pentru că lumea nu iubește nimic atât de mult decât viața reală.”
(Dale Carnegie)

Toți visăm când suntem copii la meserii extraordinare.

De la astronaut la prințesă, de la arheolog la luptător de arte marțiale...toate visuri nobile, inspirate din desene animate sau oameni care ne-au impresionat.

La mine traseul a fost unul sinuos, dar scurt.

Am început cu dorința de a deveni asistentă medicală.

Da, da...asistentă medicală. Îmi producea o frică teribilă mersul la medic, dar mai ales când se apropia asistenta cu seringa de mine.

Erzsike néni însă, asistenta pensionară care făcea injecțiile celor din cartierul unde stăteam, mă speria cel mai tare.

De fiecare dată când o vedeam pe stradă trebuia să trecem de partea cealaltă a drumului.

Mă speria și fascina deopotrivă puterea de care dispunea Erzsike néni. Voiam să o posed și eu.

După ce am crescut un pic și am înțeles că nu pot deveni asistentă am ales să devin șofer pe mașina de gunoi.

În cazul ăsta mă fascina complexitatea mașinii de gunoi, toate mecanismele de care dispunea și care o puneau în mișcare și ridicau containerele de gunoi. Mi-a trecut și asta după un timp.

Probabil cea mai inocentă și mai de durată profesia spre care aspiram era cea de vrăjitor.

Să poți, cu ajutorul minții să creezi sau să alterezi materia și realitatea, este o abilitate într-adevăr unică.

Cine nu și-ar dori asta? Mai ales o fire comodă ca a mea.

Dezamăgirea a fost imensă când am înțeles că nici asta nu e fezabilă.

Viziunea mea s-a schimbat în clasa a V-a. Începeam să studiez biologia, care suna a fi o materie interesantă.

După primele ore m-am convins că e minunată. Și așa a și rămas.

Nu am să uit niciodată acel moment din grădina bunicilor când a cuplat pentru prima dată informațiile învățate la biologie cu realitatea.

A fost un moment de maturizare, un moment de minunare și extaz, dar și de pesimism și frică pentru viitor - am observat pentru prima dată o roșie mai în detaliu.

Am privit celulele din care era formată și am realizat atunci că și eu, la rândul meu sunt format din aceste celule.

Iluzia integralității corpului meu, acea percepție falsă că suntem un întreg de sine stătător, s-a destrămat și am conștientizat că suntem alcătuiți din unități mai mici care cooperează într-un sistem unitar. Eram fascinat!

Am fugit spre bunici să le arăt și să le explic...eram copleșit și entuziasmat.

Mereu miracolul cunoașterii și bucuria înțelegerii aduce cu sine conștientizarea propriei limitări.

Cu cât știi mai multe cu atât realizezi cât de puține cunoaștem!

Am fost un copil (și cred că așa am rămas ca adult) foarte curios, dar care se și plictisea repede.

Mă apucam de un joc sau de un subiect oarecare, îl devoram și foarte rapid nu îmi mai trebuia. Îi aflam repede toate misterele și îmi trebuia ceva nou.

Biologia însă părea un domeniu inepuizabil de minunare, cunoaștere și fascinație. Și câtă dreptate avea Alex la 9 ani... Astfel a ajuns biologia materia mea preferată.

A urmat rapid și chimia, o altă disciplină care studiază materia precum și transformările ei.

Eram cât de aproape puteam de magie...și mă entuziasma teribil.

Cum am ajuns însă de la biologie și chimie la medicină a fost și mai interesant.

În clasa a VI-a am suferit un accident casnic.

Am căzut prin ușa de la mine de la camera, ușă care avea în centru o placă de sticlă groasă care mi-a secționat buza superioară, câteva tendoane de la piciorul stâng și mi-a tăiat o arteră.

Am pierdut mult sânge atunci și a trebuit să fiu operat de urgență. Cum nu eram în stare foarte gravă am primit anestezie locală.

Țin minte și acum acele 4-5 ore din blocul operator, înconjurat de asistente și de un chirurg pediatru prietenos și zâmbitor.

Făceau tot ce puteau să îmi distragă atenția de la durere și de la faptul că eram operat.Așa am ajuns să le povestesc cum visez să ajung medic.

Întâmplarea face ca în perioada internării în spital să fie și ziua mea de naștere. Împlineam 11 ani atunci.

O sărbătoare tristă, doar eram imobilizat în pat, cu perfuzii și nici nu puteam primi vizitatori foarte mulți.

Noaptea aceea însă am avut parte de o conversație care mi-a marcat viața. Medicul chirurg care m-a operat era de gardă în ziua respectivă.

A trecut pe la mine în salon să îmi facă urările de rigoare. Mi-a povestit despre el și din experiența lui profesională.

Mi-a spus că, dacă am ales medicina ca viitoare profesie să mă pregătesc de multe sacrificii și de muncă asiduă.

Că nu îmi va fi ușor, dar orice aș face să nu renunț niciodată, și oricât de greu îmi va fi să nu calc niciodată peste ceilalți sau să le produc suferință doar pentru a-mi atinge țelurile.

Nu mai rețin exact formularea lui, dar ideea transmisă aceasta a fost. Să-mi urmăresc fără frică visul, dar să nu rănesc pe alții în drumul meu spre a-l atinge.

Dacă omul acesta important și blând și-a rupt din timpul său să îmi împărtășească din înțelepciunea sa, am luat decizia atunci și acolo să îi urmez sfaturile.

De atunci visul meu de a deveni medic s-a transformat în misiune, întro provocare cu mine însumi, provocare pe care o accept zilnic și care îmi definește cariera.

Îmi pare foarte rău că nu mai rețin numele respectivului chirurg, dar, dacă cumva dă peste acest text țin să vă mulțumesc din tot sufletul, domnule doctor! 🙏💓