”Iubirea este singura cale de a înțelege miezul intim al personalității unei alte ființe umane. Nimeni nu poate să perceapă esența unei alte ființe umaneîn absența iubirii. Iubirea îi permite unui om să vadă trăsăturile și caracteristicile esențiale ale persoanei iubite; ba mai mult, să vadă potențialul încă nerealizat din celălalt. Prin iubire, cel care iubește îi permite persoanei iubite să-și actualizeze potențialul.
(Viktor Frankl)

Probabil că ai mai auzit poveste ca și aceasta, doar că eu am trăit-o. Mai bine zis le-am trăit, căci am avut mai multe experiențe de genul.

Doamna O. (pe aceata o țin cel mai bine minte) suferea cu inima de mulți ani.

Era hipertensivă, suferise un infarct și un accident vascular cerebral, iar în timp dezvoltase insuficiență cardiacă, adică un stadiul final al bolii de inimă, în care aceasta nu mai pompează suficient și eficient sângele spre organele corpului. ”Slăbirea„ aceasta a mușchiului inimii i-a redus drastic calitatea vieții; dânsa lua multe medicamente, nu putea face activități fizice că obosea foarte rapid.

Doamna O. ajungea destul de des în urgență cu tot felul de complicații, de unde o internam pe secția de cardiologie unde lucram. Mi-o amintesc cu zâmbetul pe față, mereu pornită să se însănătoșească, fiindcă avea o dorință – să ajungă la nunta nepotului ei, nepot pe care îl iubea enorm.

Deși cu fiecare internare inima dânsei se degrada suplimentar, ea era tot cu zâmbetul pe buze:

-Domnule doctor, fă ce știi, dar fă-mă bine să ajung la nunta nepotului.

Eu făceam tot ce știam și puteam, iar aceasta se externa. Până când a ajuns și ziua nunții.

La o săptămână după aceasta, doamna O. a suferit un nou infarct, de data aceasta sucombând în UPU nu mult după ce o aduse ambulanța la spital.

Toți colegii mei cred că au povești de viață asemănătoare, nu doar eu.

Un pacient cu o boală terminală, dar care dornic să-și îndeplinească un vis sau să-și ducă la bun sfârșit o menire, își găsește determinarea și resursele să treacă peste orice limită pentru a-și atinge acest scop.

Acești oameni sunt modele pentru mine, dar ar putea fi și pentru tine.

Scriam despre cartea profesorului Frankl ”Omul în căutarea sensului vieții” în care descrie ororile din lagărele de exterminare nazistă și despre puterea interioară, descoperită în acel Iad, care l-a ajutat să supraviețuiască lor.

Acesta postulează că, pentru a-și găsi aceste resurse interne de reziliență și pentru a trece peste suferință, omul trebuie să-și atribuie un sens, un scop suprem care depășește nevoile comune tuturor (hrană, sex, somn etc.) și care transcende plăcerile fizice și de scurtă durată.

Pentru a-și descoperi sensul vieții acesta propune 3 metode principale, pe care m-am gândit să ți le împărtășesc și ție.

Aceste metode le descriu și din perspectiva mea de medic internist, dar și de frate, iubit, prieten sau blogger care a interacționat cu o multitudine de oameni cu diferite personalități și scopuri de viață (sau fără – din păcate 😞).

1. PRIN ACȚIUNE

Poate cel mai simplu și eficient mod de a găsi sens în a trăi este prin creație sau acțiune.

În această categorie intră muzicienii, arhitecții, grădinarii, scriitorii sau pictorii, toți cei care, dând frâu liber imaginației și creativității interioare dezvoltă și compun frumosul.

Am avut exemple de pacienți din această categorie. Cel pe care mi-l amintesc cel mai bine este al unui pictor de 27 ani, care, suferea de scleroză multiplă (o boală neurologică).

Boala era catalizatorul principal pentru arta lui; își găsea inspirația artistică tocmai din această afecțiune. În același timp, având acest scop de a-și crea operele artistice își depășea suferința și își găsea mereu un motiv de a fi optimist.

2. PRIN IUBIRE

Un cineva (sau câțiva) pentru care găsim resursele interioare de a lupta cu suferința sau boala este poate cel mai frumos mod de a stabili un sens al vieții.

Aici se află și doamna O., dar și mulți dintre pacienții mei cu reziliență crescută.

Un lucru e cert, aproape toți pacienții care au trecut prin boli grave, dar s-au vindecat, aveau un grup de susținere și oameni care îi și pe care îi iubeau.

Afecțiunea și conexiunea cu ceilalți sunt remedii foarte puternice.

3. PRIN SUFERINȚĂ

Aceasta este treapta supremă. Despre ea scrie și doctorul Frankl în cartea lui și este probabil cea care poate oferi cele mai puternice și durabile lecții de reziliență în fața bolii.

Nimeni nu rămâne la fel după ce trece prin suferință! Fie îți găsești resursele să o depășești, să îți descoperi limitele și să ieși mai puternic din ea, fie cedezi și lași suferința să te macine, nu doar fizic ci și sufletește, aceasta fiind calea sigură spre boală.

Este de preferat să nu ajungi în acest stadiu pentru a-ți descoperi sensul vieții.

Eu sunt un privilegiat; încă de pe băncile studenției am fost expus suferinței semenilor mei.

Fiind pus în fața bolnavilor (uneori copii de 7 ani) am observat cum, doar la anumiți pacienți, experimentarea suferinței le trezește o poftă de viață și dorință de sens, unelte cu care reușesu să facă față bolii.

Simt că tocmai fiindcă am văzut și trăit așa de intim suferința altora această lecție nu o voi uita niciodată. Durerea este o certitudine, cum zice și Buddha, însă suferința o opțiune.

Toți ajungem să o experimentăm, în grade diferite, în momente diferite ale existenței noastre, și tot noi suntem cei care decidem dacă să îi conferim un sens, un meaning, sau, în vorbele doctorului Frankl ”suferința inutilă e mai degrabă masochistă decât eroică„.

Se poate ca, stabilirea unei meniri în viață care să acorde un sens mai profund existenței noastre (decât profesia, familia sau plăcerea imediată) să fie exact acel ingredient ascuns care completează ființa umană, și care o face, dacă nu imună, cel puțin mai rezilientă în fața bolii.

Bibliografie

1. Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieții