“Trăiește când trăiești! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ți-ai consumat viața! Dacă trăiești la momentul potrivit. Ți-ai trăit viața? Sau te-ai lăsat trăit de ea? Ai ales-o? Sau te-a ales ea pe tine? Ți-a plăcut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun când te întreb dacă ți-ai consumat viața. Ai folosit-o până la capăt?”
(Irvin Yalom)

Bolile terminale sunt cele mai cumplite.Că vorbim de paralizii, cancere, accidente grave - trauma suferită atât de pacientul implicat cât și de aparținători este foarte mare.

Am terminat de citit recent cartea lui Irvin Yalom scrisă împreuna cu soția lui,Marilyn Yalom ”O chestiune de viață și de moarte”.

În cadrul cărții autorii descriu evenimentele precursoare morții doamnei Yalom, precum și emoțiile și gândurile care îi înceară pe cei doi.

Profesia mea m-a pus constant în fața morții, dar și a modului în care oameni de diferite origini și personalități ajung să o privească.

După moartea bunicilor mi s-a ridicat o dilemă: cum ar fi mai bine să mori?

Bunicul a murit primul.A suferit un accident vascular cerebral și a doua zi a murit pe patul de spital. O zi de chin atât pentru el cât și pentru familie, după care gata. Suferință extremă, intensă, dar de scurtă durată!

La bunica povestea s-a complicat.A suferit un accident vascular exact în ziua externării din spital. Era internată pe o secție de pneumologie pentru o pneumonie. Medicul care a externat-o nici măcar nu s-a obosit să o evalueze în ziua respectivă și a trimis-o acasă confuză, dezorientată și ramolită.

Evenimentul se produsese exact în ziua externării și nimeni nu a observat acest fapt. Adusă acasă de către tata după câteva minute toți ne-am dat seama că ceva nu era în regulă. Înapoi la spital s-a confirmat infarctul cerebral și au urmat apoi 3 luni de îngrijire la domiciliu (a fost externată după 5 zile de spitalizare în stare aproape vegetativă).

Perioada respectivă a fost un chin. Să îți vezi bunica cum se deteriorează în fața ochilor, cum se depersonalizează, cum influențează negativ starea familiei neputincioase în fața evoluției inevitabile. Trebuia schimbată, spălată, hrănită.

Pentru mine, cel mai cumplit era momentul când trebuia să îi montez branula. Tremuram. Doar gândul că mâinile mele vor traumatiza brațele care mă țineau și mă hrăneau pe mine când eram copil mă umplea de lacrimi. Și așa am dus-o zile întregi, până când, chiar de aniversarea zilei de naștere a bunicului, bunica s-a dus să îl sărbătorească în ceruri.

Cele doua ipostaze diferite ale morții m-au schimbat. Mi-am pus întrebarea firească - Care dintre cele două este varianta mai bună?

Să mori subit, fără nici o alarmă? Cel decedat este scutit de suferință, însă familia nu apucă să petreacă timp cu acesta...să își încheie socotelile, să rezolve ultimele detalii, să înceapă procesul de împăcare cu soarta.

Sau să afli că suferi de o boală care inevitabil te va secera...dar nu acum, mai peste câteva săptămâni sau luni.

Timp în care persoana suferindă apucă să își pună la punct ultimele detalii din viață, iar familia poate să înceapă procesul de adaptare la moartea celui iubit.

În acest caz însă suferința debutează înaintea morții și mintea începe să te pună în fața faptului împlinit.

Chiar dacă persoana nu a decedat, este încă aici cu tine, vorbește și are gânduri, mintea noastră, programată să proiecteze ce e mai rău, o vede moartă deja.

Trauma pierderii începe o dată cu formularea diagnosticului și predicției de viață și se prelungește și uneori are perioade de accentuare, bineînțeles însoțite de suferință și durere.

De-a lungul carierei mele am fost pus de mai multe ori în fața aparținătorilor, care din motive personale și de cele mai multe ori egoiste (de înțeles de altfel), mânați de vinovăție și de frica înfruntării morții, venea cu pacientul la spital și insistau să îl internez.

Pretextele erau multiple - ”Nu știm cum să îl îngrijim”, ” Sunt o fire miloasă, nu pot să îl vă pe tata cum suferă”, ”Avem copii mici și nu avem timp să ne ocupăm de ea”, ” Dacă se întâmplă ceva rău? Și nu știm cum să procedăm”.

Ce se proiecta însă mereu era frica de moarte. Aceea era constantă și se citea pe ochii aparținătorilor.

Când cineva apropiat ție, mai ales parte din familie ajunge într-o fază terminală, inevitabil ești pus în fața propriei fragilități.

Cultura noastră care este orientată pe evitarea subiectelor dureroase, cum ar fi moartea, este pusă la grea încercare atunci când aceasta își face apariția în viața noastră.

De aceea, dacă evităm acest aspect, momentul când apare ne bulversează și cumva, mintea noastră caută metode de a scăpa de disconfortul emoțional.

Tocmai acesta este momentul optim să îți înfrunți frica; să privești moartea în ochi și să realizezi că întâlnirea cu ea este o certitudine.

Că bunicii noștri vor muri, părinții la fel, animalele de companie, poate chiar copiii noștri, iar într-un final și noi.

Știu că sună crud. Înțeleg că este greu și dureros...dar nu cred că există altă soluție.

Fac parte dintr-o generație de copii care a crescut cu anime-uri. Acestea sunt un tip de desene animate din Estul Asiei, în principal Japonia.

Eram frapat, copil fiind, cum în acest tip de desene moartea era omniprezentă.

Orice personaj principal avea o traumă de genul - fie era orfan, fie își vedea părinții uciși, fie ajungea să își îngroape un prieten.

Și erau desene! Filosofiile orientale, bazate în principal pe acceptare și nu pe evitare, își făcuseră loc în desenele animate și în mințile copiilor încă de la vârste mici.

Copiii japonezi erau astfel învățați că moartea este o certitudine și astfel ajung să o accepte mult mai ușor.

Poate dacă și noi am fi crescuți așa, în spiritul acceptării și toleranței, am ajunge adulți mai asumați și mai liberi, cu nivel de anxietate de moarte mai scăzut și cu vieți mai fericite și echilibrate.

Poate așa am ajunge să privim suferința și moartea cu un zâmbet senin de acceptare.